Pactul de opțiune reprezintă, cel puțin la prima vedere o noutate adusă de Codul Civil Român ce a intrat în vigoare la 01 octombrie 2011.
Din punct de vedere practic, acest contract poate fi utilizat atunci când o parte dorește să se oblige ferm și irevocabil spre exemplu să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun, în vreme ce cealaltă parte își păstrează dreptul de a opta sau nu în acest sens. În cazul în care această ultimă parte nu optează spre cumpărare pierde prețul plătit la încheierea actului, iar în cazul în care optează în sens pozitiv, devine automat proprietar, fără a mai fi necesară prezenta vânzătorului.
Cu toate că pactul de opțiune poate fi utilizat, cel puțin teoretic, pentru încheierea unei multitudini de contracte (spre exemplu contracte de închiriere, gaj, ipotecă, sau muncă), el este cel mai adesea utilizat în vederea perfectării contractelor de vânzare-cumpărare.
Pactul de opțiune nu are în nici un caz ca efect transmiterea proprietății sau a unui alt drept, fiind un act premergător acestei transmiteri, și care trasează liniile generale în care ea se va realiza.
În acest scop el se poate constitui ca act separat, sau se poate introduce ca și clauză în cadrul unui alt contract.
Există opțiuni de vânzare, prin care promitetul se obligă să vândă, beneficiarul având facultatea de a ridica opțiunea în sensul cumpărării și există opțiuni de cumpărare care obligă pe promitent la cumpărarea unui bun, beneficiarul având opțiunea vânzării.
Foarte utilizate pe piața reglementată de mărfuri și instrumente financiare derivate, pactele de opțiune sunt denumite „call option”, contract de opțiune de vânzare și „put option”, contract de opțiune de cumpărare.
Obligația legală a societăților de leasing de a respecta opțiunea cumpărării de către utilizatorul în contractul de leasing a bunului ce face obiectul acestuia considerăm că, neavând izvor contractual nu poate fi considerată un pact de opțiune.
Introducerea unei clauze într-un contractul de locațiune prin care locatorul se obligă să vândă bunul locatarului la expirarea contractului de locațiune considerăm că ar trebui calificat mai degrabă ca o promisiune unilaterală de vânzare decât ca un pact de opțiune de vânzare, acesta presupunând una act de dispoziție din partea promitentului.
Contractul de împrumutul prin care debitorul se obligă să vândă bunul în contul datoriei, la sau după scadență, la opțiunea creditorului este o opțiune de vânzare, cu particularitatea că, în această situație prin ridicarea opțiunii se va încheia un contract de dare în plată.
Există și exemple de opțiuni de cumpărare, cum ar fi introducerea, în cadrul unui contract de locațiune sau de închiriere a unei clauze prin care locatarul se obligă să cumpere bunul de la locator, în cazul în care acesta ar opta spre vânzarea lui.
Un alt exemplu de opțiune de cumpărare (promisiune unilaterală de cumpărare conform acestei păreri) a fost dat de doctrină ca fiind contractul de buy-back, care se referă la posibilitatea re-achiziției de către o firmă a propriilor bunuri vândute, după un timp de utilizare, cu condiția ca beneficiarul să achiziționeze un alt bun de la aceeași firmă, cu o diferență de preț.