Caracterul translativ de proprietate al vânzării rezulta din însăși definiția legala a acesteia, cuprinsa în art. 1650 NCC : “vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun”. Este o caracteristică ce privește însăși esența contractului de vânzare, în aceeași măsură în care esențial este și caracterul oneros al acestuia. Analizând fondul contractului de vânzare, extragem doua elemente care îl definesc în mod special și obligatoriu: faptul ca vânzătorul transmite proprietatea unui bun – deci caracterul translativ de proprietate – și faptul ca acest transfer se face în schimbul unui preț – deci caracterul oneros al contractului de vânzare.
Transferul proprietății bunului ce face obiectul unui contract de vânzare este însuși interesul urmărit de cumpărător atunci când încheie actul juridic respectiv, tot asa cum primirea prețului este interesul urmărit de vânzător, ceea ce leagă fără echivoc caracterul translativ de proprietate de caracterul oneros al vânzării, cele doua aspecte astfel evidențiate reprezentând avantajele reciproce pe care părțile urmăresc să și le procure.
Prin urmare, atunci când vorbim despre caracterul translativ de proprietate al vânzării trebuie sa avem în vedere faptul ca el este de esența acestui contract, definindu-l în mod obligatoriu. În lipsa lui nu se mai poate vorbi despre o vânzare, regimul juridic aplicabil respectivului contract modificându-se substanțial. Dispozițiile art. 1673 NCC consideră transferul proprietății bunului vândut drept una dintre obligațiile vânzătorului, pe care o reglementează în mod imperativ.
Obișnuit este să vorbim despre caracterul “translativ de proprietate”al vânzării, însă, având în vedere prevederile aliniatului 2 al art. 1650 NCC care stipulează expres faptul ca “poate fi transmis prin vânzare un dezmembramânt al dreptului de proprietate sau orice alt drept” suntem obligați să recunoaștem mai degrabă că vânzarea este un contract translativ de drepturi, fără a mai limita transferul doar la dreptul de proprietate. O astfel de abordare este cu mult mai exactă și mai corectă prin prisma actualei reglementari, dar, în virtutea obișnuinței și datorită faptului că cel mai adesea în urma vânzării ceea ce se transmite este dreptul de proprietate, vom folosi sintagma obișnuită și ne vom referi la caracterul translativ de proprietate al vânzării. Vom intelege, însă, prin aceasta, noțiunea corectă, aceea ca vânzarea este un contract translativ de drepturi. Aliniatul 3 al art. 1673 NCC ne ajută în această practică, statuând cî “dispozițiile referitoare la transmiterea proprietății se aplică în mod corespunzător și atunci când prin vânzare se transmite un alt drept real decât dreptul de proprietate”.
Nu are importanță dacă, în anumite cazuri, legea leagă transferul efectiv al proprietății de efectuarea anumitor formalități, de respectarea unor reguli, de îndeplinirea unor condiții sau de trecerea unui termen. Caracterul translativ de proprietate al vânzării nu este cu nimic știrbit de aceste reglementari speciale care, ca și în materia consensualismului, nu au alt rol decât acela de a asigura stabilitatea și siguranța circuitului juridic civil. În plus, la o analiză atentă, observăm că toate aceste reguli se referă numai la momentul în care operează transferul dreptului de proprietate, apropiindu-l sau distanțându-l de data încheierii contractului, în funcție de respectarea anumitor prevederi imperative ale legii. Nici una dintre reglementările legale care, fie amână transferul proprietății la o dată ulterioară încheierii contractului, fie condiționează acest transfer de îndeplinirea anumitor condiții, nu neagă pe fond caracterul translativ de proprietate al vânzării. În esență, chiar și atunci când transferul proprietății se realizează numai după îndeplinirea anumitor formalități, cu respectarea anumitor reguli, după trecerea unui termen, etc, temeiul acestui transfer îl reprezintă tot contractul de vânzare încheiat, fără de care respectivele condiții, singure, nu ar putea produce nici o consecință juridică și nu ar determina în nici un caz vreun transfer de proprietate. Chiar și atunci când, fiind nesocotite astfel de norme, proprietatea nu se transfera către cumpărător, nu se poate vorbi de pierderea caracterului translativ de proprietate al vânzării ci numai de neîndeplinirea condițiilor legale pentru ca aceasta proprietate sa se transfere. Câtă vreme transferul proprietății este interesul urmărit de părți reprezentând, în ultimă instanță, însăși cauza actului juridic, suntem obligați să recunoaștem caracterul translativ de drepturi al vânzării, indiferent de condițiile sau modalitățile în care el se petrece. Prin urmare, ori de cate ori vom discuta, în cele ce urmează, de acele situații particulare în care proprietatea nu se transfera odată cu momentul încheierii contractului, ele vor fi tratate ca și condiții ale realizării transferului dreptului de proprietate, iar nu ca excepții sau abateri de la acesta.
Rădăcina analizei caracterului translativ de proprietate al vânzării o reprezintă prevederea din art. 1273 alin 1 NCC care spune că “drepturile reale se constituie și se transmit prin acordul de voință al parților”, a cărei aplicare particulară o regăsim în dispozițiile art. 1674 NCC conform căreia “proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului”. Regula esențială pe care o desprindem de aici este ca transferul dreptului de proprietate se face încă din momentul încheierii contractului de vânzare, exprimată în literatura juridica sub sintagma “transferul imediat al dreptului de proprietate”. Este o regulă firească, imprimată vânzării ca urmare a interesului urmărit de părți la încheierea contractului. Tot asa cum este nevoie ca simpla înțelegere intervenita între părți să dea naștere contractului – motiv pentru care vorbim de caracterul consensual al vânzării – este necesar ca, odată încheiat contractul, să poată opera transferul dreptului de proprietate, în principiu în mod liber și neîngrădit, astfel încât finalitatea actului juridic să fie realizată iar scopul urmărit de părți sa fie îndeplinit.
Întâlnim în legislația civilă, însă, anumite prevederi care condiționează transferul dreptului de proprietate de efectuarea anumitor formalități, de respectarea unor anumite forme sau de împlinirea unui termen. Toate acestea sunt, asa cum am mai spus, dictate de interesul păstrării siguranței circuitului juridic civil. Ele reprezintă o formă delicată de coerciție, determinând părțile ca, acolo unde obiectul vânzării se situează în zone de o mare importanță practică, să respecte anumite reguli în lipsa cărora dreptul nu se poate transmite de la vânzător la cumpărător. Este un echivalent a ceea ce spuneam și în materia caracterului consensual al vânzării, în sensul că există situații juridice în care legiuitorul preferă asigurarea siguranței circuitului juridic civil în locul mobilității acestuia și, pentru aceasta, instituie anumite reguli pe care părțile, pentru a-și vedea împlinit interesul, trebuie să le respecte.